Things we said today

''Tell her everything. 
The small details aren't trivial. They actually make the story. 
There's no rush. Take all the time you need. 

Start at the beginning.''

(Grey's Anatomy)

Nesomn

   

Ca orice basm începe cu a fost odata..

   Basmele sunt acele poveşti cu final fericit, dar nu toate poveştile sunt basme. A noastră n-a fost. Nici n-a fost scrisă-n stele, nici n-a avut happy-end. A fost doar o altă poveste. N-am avut parte nici de castele cu prinţi şi prinţese, nici de lupte cu sorţi de izbândă cu zmei sau monştri; poate doar cu monştrii ce sălăşluiau în noi dar am pierdut fiecare bătălie. 

   Am fost doi oameni care s-au întâlnit fie prea devreme, fie prea târziu. Mereu în contratimp. Mereu aflaţi dincoace de DA şi dincolo de NU. 

   Am trudit să construim o ''casă'' care era supusa dărâmării încă de la început. Nimic construit pe minciună nu poate ţine piept timpului. Ignorând semnele de rău augur am continuat să pun cărămidă peste cărămidă. Nu mai era demult a noastră, devenise a mea. Doar un vis. Am încercat să locuiesc în ea dar părea imposibil; m-am lovit de ziduri şi naivă cum sunt, am bătut în ele, sperând să se transforme în uşi. N-am reuşit. Am rămas prizonieră.. până s-a dărâmat peste mine. Am încercat apoi să o reconstruim dar n-a ţinut. Minciunile au lovit în ziduri distrugând tot. 

   Ne-am desparţit drumurile încercând să mergem separat, mai departe; am eşuat. N-am reuşit niciodată să părăsim cu adevărat ruinele a ceea ce am zidit. 

   Pentru că noi nu am plecat.. Noi am rămas aşa, împietriţi, între aici şi acolo, între azi şi mâine, între ceea ce nu e şi nici n-a fost şi ceea ce ar putea fi. 

''Once upon a time…                                                        

 …and they lived happily ever after.''

BULLSHIT!

Thoughts

•  Am renunțat să mai lupt cu monștrii, când am realizat că lupt pentru o cauză pierdută, când am realizat că pierdusem bătălia încă dinainte de a o începe. Nu aveam cum sa câștig, pentru că ceea pentru ce luptam nu îmi aparținuse și nu avea sa îmi aparțină niciodată. Întâi iți învingi proprii monștri apoi, încerci sa lupți cu monștrii ce sălășluiesc în alții.

• Oamenii te tratează în funcție de cum le îngădui să te trateze.

• Fă-ți din timpul care trece și din suferință aliați, nu dușmani.

• Atunci când cineva ține la tine din tot sufletul, ultima încercare va fi mereu penultima. Restul sunt doar scuze.

Anne Lamotte said:

“You will lose someone you can’t live without, and your heart will be badly broken, and the bad news is that you never completely get over the loss of your beloved. But this is also the good news. They live forever in your broken heart that doesn’t seal back up. And you come through. It’s like having a broken leg that never heals perfectly—that still hurts when the weather gets cold, but you learn to dance with the limp.” 

Rewrite

I did it to others and others did it to me...
 
Preluat complet din  http://journalulevei.wordpress.com/2012/12/16/despartire/


 ”Nu vreau să te fac să suferi “. De ce spunem mereu asta înainte să-i smulgem cuiva inima din piept? Mi-ai spus-o şi tu, de parcă dacă iei câteva cuvinte şi le împleteşti frumos după manual, cum au făcut atâţia înaintea ta, o să-mi fie mie mai bine. Nu-mi este. Nu mă încălzeşte cu nimic că îmi spui cuvinte, când eu îţi vorbesc sentimente…mă îngheaţă uşurinţa cu care îmi zici “Adio”. Acum ai inima mea în mâini şi mi-o întinzi…doar atât ţi-a mai rămas de la mine şi nu mai ai nevoie de ea. Nici nu mă uit la tine, n-o vreau! “Ia-o, iţi strig. Sau mai bine dă-i foc…poate aşa m-aş mai încălzi şi eu iarna asta.”
Am mâinile reci, iar mâinile tale nu mai ţin minte de mult atingerea mea. Nici eu nu mai ţin minte cum e să îţi fie cald… Încă mai am însemnată pe mine povestea noastră, dar tu ai şters demult cu uitare amprentele mele de pe trupul tău. Ai intrat sub duş, singur, şi în timp ce vedeai viitorul venind spre tine, cu un burete ştergeai trecutul. Dacă mai rămăseseră câţiva stropi din mine, i-ai şters şi pe aceia atent cu un prosop. Te-ai uitat, apoi, în oglinda mândru de perfecţiunea trupului tău. “Acum e loc pentru poveşti noi!”, ţi-ai zis. Şi cuvintele, unde sunt cuvintele? Ce ai făcut cu ele? Să ştii că mă doare în piept fiecare respiraţie pentru că le-am inhalat eu şi au rămas înăuntrul meu…s-au lipit de plămânii ca şi cum ar fi fost dintotdeauna acolo, iar acum nu mai vor să iasă. Mă doare fiecare pas pe care-l fac pentru că port cu mine povara amintirii tale, iar în loc de inimă am un gol în formă de tine. Buzunarele îmi atârna pline de amărăciune, iar cămaşa mi-e udă de gânduri sub formă de apă sărată, Aş intra şi eu în comedia asta pe care o joci doar de dragul de a împărţi pentru ultima oară aceeaşi scenă cu tine. Aş juca rolul tău şi, privindu-te din spatele unor ochi goi, ţi-aş spune şi eu că “Nu vreau să te fac să suferi”. Dar ştim amândoi că aş minţi…
Te urăsc atât de mult, încât aş vrea să te iubesc până nu o să mai rămână decât amintirea din tine. Tu să nu mai fii tu, tu să fii parte din mine, iar eu parte din tine, să te consum, să te urăsc cu dragoste, să te strâng, să te mângâi, să te rup în două şi să calc în picioare partea din tine care a trezit la viaţa tot ce e mai rău şi mai urât din mine. Vreau să suferi şi tu, să plângi, să te doară, să strigi. Vreau să te mângâi cu o mână, iar cu cealaltă să-mi las urmă în carnea ta, vreau să te rup în bucăţele şi tot eu să te lipesc înapoi în mine. Iubirea şi ura mea pentru tine nu au margini…numai iubirea ta pentru mine e un capitol la care ai pus punctul final.
Ne-am scris răni pe trup, iar apoi ni le-am vindecat unul altuia doar ca să facem loc pentru altele noi. Repetam mereu acelaşi ritual, pagina cu pagina.  Până când, într-o zi, tu nu le-ai mai vindecat pe ale mele… Acum am toată dragostea asta în mine şi nu stiu ce să fac cu ea.
Şi…
N-am văzut nicicând atâta sfârşit…cât ai lăsat în urma ta…când mi-ai întors spatele în semn de “Adio”.

Twisted

Maybe we should just jump.
What if we fall from the bridge and then nobody can catch us?
I don't know, let's just see what happens.
Come with me
Shall we do it together.

2013

A mai trecut un an.. Un an teribil. Din atât de multe multe puncte de vedere. Un an mai mult de pierderi decât de câştig. Totuşi, dacă am învăţat ceva, poate e faptul că greşelile anului trecut nu mai trebuie repetate. Niciuna. 
Nu promit că o să reuşesc dar promit că o să încerc.

La mulţi ani!

Русские горы

"Azi am trecut prin faţa unui parc de distracţii. [...] M-am oprit mult timp în faţa montagne-russe-ului: am văzut că majoritatea persoanelor intrau acolo în căutarea senzaţiilor tari, dar cînd începea să funcţioneze, mureau de frică şi cereau oprirea cărucioarelor. Atunci ce vor?  Dacă aleg aventura, n-ar trebui să fie pregătite ca să meargă pînă la capăt? Sau cred c-ar fi mai inteligent să nu treacă prin atîtea urcuşuri şi coborîşuri şi să stea tot timpul într-un carusel, învîrtindu-se în acelaşi loc? [...] Montagne-russe-ul e viaţa mea, viaţa este un joc dur şi halucinant, viaţa înseamnă salturi cu paraşuta, înseamnă risc, înseamnă să cazi şi să te ridici, înseamnă alpinism, înseamnă voinţă de a ajunge în punctul tău cel mai înalt şi a te simţi nemulţumit şi neliniştit cînd nu reuşeşti să o faci. [...] Dacă aş fi adormit şi m-aş fi trezit brusc într-un montagne-russe, oare ce aş simţi? Bun, prima senzaţie ar fi că sînt  prizonieră, aş fi îngrozită de curbe, mi-ar veni să vomit şi să plec de-acolo. Dar dacă mă încredinţez că şinele sînt destinul meu, că Dumnezeu conduce mecanismul, coşmarul acesta s-ar transforma în stimulent. Nu este decît exact ceea ce este, un montagne-russe, o jucărie sigură şi confortabilă, care ajunge la terminus, dar din care, cît ţine călătoria, trebuie să privesc peisajul din jur, să ţip de emoţie."

Paulo Coelho - 11 minute

 

neRĂBDARE.

Ok. Pași mici am zis. Pași mici am făcut.. 
Întrebarea e, până când? Poți oare sa-ți trăiești viata făcând doar pași mici? Doar în pași mici... oare nu cumva la un moment dat trece viata pe lângă tine? Oare nu te trezești spectator la propriul film? Filmul vieții tale...Nu zic, pașii mici sunt buni.. dar uneori mai ai nevoie și de salturi..sa mărești ritmul, ca atunci când dansezi. Urmărești tempo-ul piesei și te lași condus. 
Si adevarat e ca și o casa se construiește treptat. Cărămidă cu cărămidă. Totuși odată ce ai început-o, odată ce ai fundația totul ar trebui sa devină mai ușor nu? Adică, da, te mai împotmolești pe la colțuri dar e normal.. nu? Totuși, mă întreb, când e bine renunți la pașii mici? Ne lăsăm conduși de dans sau ne stabilim noi ritmul? Pentru ca, vezi tu, uneori e nevoie sa iei decizii, trebuie sa iei decizii, ca te forțează împrejurările și nu mai poți amâna. Nu poți amâna la nesfârșit. Inevitabilul se va produce. Dar rămâne în puterea ta sa faci ca lucrurile sa îți fie favorabile în final. Din nefericire, atât pentru ceilalți dar mai ales pentru mine, nu am fost niciodată o fire răbdătoare. Si asta mi-a adus mai mult prejudiciu decât câștig. Dar nerăbdarea e firea mea de copil. Poate se va astâmpăra cu vârsta..
În final, se spune ca lucrurile bune li se întâmplă celor care așteaptă. Bine bine.. dar până când?

Aici e un scurt-metraj superb, care m-a emoționat..

Iar aici e piesa din video, superba și ea.

Călătoare.

N-am mai postat de mult mult mult timp. Rușine mie. Rușine mie ca niciodată nu reușesc sa duc ceva la capăt. Dar trăiesc cu speranța ca toate astea o sa se schimbe. Dacă nu azi, poate mâine. 

Mă gândeam ieri seară, în timp ce aşteptam să se coacă plăcinta din cuptor, că dacă aș avea ocazia aș pleca. Nu știu unde. Undeva departe dar nu neapărat pentru un nou început ci mai mult de dragul călătoriei. De dor de ducă. Călătorului îi stă bine cu drumul. Cel puțin așa se spune. Şi, gândind aşa, am realizat că dacă ar fi să plec nu ar fi nimic care să mă împiedice, nu ar fi nimic care să mă reţină aici. Ceea ce pe cât de adevărat e, pe atât de trist. 

Cei câţiva oameni la care ţin cu adevărat şi poate pentru care m-aş gândi, să rămân, sunt cei care m-ar sfătui  cel mai abitir să plec.. Deci nu mă împiedică aparent nimic. Poate doar lipsa de voinţă de care am suferit aparent întotdeauna. Nu mă leagă nimic de oraşul ăsta care mi-a adus numai dezamăgiri. Nu mai am pe nimeni drag aici pentru care să rămân. Dacă s-ar ivi ocazia, deşi aş putea şi eu să o caut dar nu vreau încă, aş pleca chiar de mâine. Mi-aş strânge lucrurile toate într-un geamantan şi nu m-aş mai uita înapoi. Iubesc călătoriile, drumul, oamenii noi pe care-i întâlneşti, locurile noi. 

Şi iubesc schimbările. Şi paradoxal, pe cât de mult le iubesc pe atât de mult le urăsc. În ultima vreme, simt tot mai mult nevoia de a face schimbări. De mult timp voiam să mă tund, să aduc o schimbare părului meu şi aseară am făcut pasul. Nu e mare schimbarea...doar vreo 10 cm şi puţină filare. Dar e un pas. Pas mic. Mă bucur să realizez în final că schimbările majore fac mai mult rău decât bine. Schimbările, făcute cu paşi mici, sunt mai mult decât binevenite şi provoacă mai puţine daune. 

Uneori îmi vine să o iau la fugă.. de fapt nu doar uneori ci mai bine zis de fiecare dată când întâmpin greutăţi. Şi fug, fug, fug până mă lovesc brutal de ele şi nu mai am unde să fug căci sunt prinsă-n laţ şi trebuie să le înfrunt. Din cauza asta am ajuns mereu în situaţii dificile. Mai bine zis, m-am pus singura în situaţii dificile.. Dar e timpul să cresc mare şi să învăţ să le înfrunt de la început, cu paşi mici, înainte să mă înfrunte ele pe mine.

Aşa că astăzi e despre schimbări în paşi mici. Şi planuri..mărunte, că-s mai realizabile. 

Între timp, iau mâtzu în braţe, savurăm o cană mare de ceai şi aşteptăm zăpada, că aşa am auzit la meteo, că ar veni diseară. 

Mâine e o nouă zi... cu planuri, schimbări şi, sper eu, zăpada.

Lucia - Me Over You