Hey :)

I'd say, long time no see..

But Hey, now.. :)

Rewrite II

"   - Tu nu știi să fii fericită, îmi spunea mereu. Cu greu mă abțin să nu izbucnesc într-un râs isteric numai când te aud că asta îți dorești  pentru că – ascultă aici la mine – tu n-o să fii fericită niciodată, fericirea nu e pentru tine așa cum nici apa nu e pentru deșert  că dacă ar ploua într-o zi s-ar duce dracu’ toate uscăciunea aia care îl definește atât de bine. De fapt, cred că asta ar fi cea mai mare tragedie care ți s-ar putea întâmpla vreodată: să fii fericită, că atunci ți s-ar anula întreaga ființă  ți ai vedea sfărâmate toate principiile și axiomele pe care ți-ai clădit existența până acum, n-ai mai ști încotro s-o apuci. Ție iți place freamătul, zbuciumul interior, nemulțumirea  tristețea e felul tău de a fi, asta te definește pe tine la fel cum albul definește iarnă, așa cum atunci când vezi albastru te gândești la mine. Crezi că ți-ar mai rămâne ceva dacă fericirea ți-ar fura toate astea? Dacă Doamne ferește  mi-a spus râzând, te-ai trezi într-o zi și ai fi fericită, atunci n-ai mai fi tu, ar muri o parte din tine, parcă te și văd plângând în genunchi ca în fața unui mormânt pentru că ești fericită și nu vrei să fii, pentru că fericirea îți va fi ucis sufletul… Ah, ce comedie neagră mi-ar fi dat să văd ochilor! Da, ar fi un blestem pentru tine să întâlnești fericirea, că fără tristețe n-ai mai avea despre ce scrie.

         Se uita atent la mine și mă uitam și eu la el cu ochi mari, abținându mă să îi dau dreptate. Știam că are, mă gândisem și eu la asta în repetate rânduri, dar conversațiile dintre noi erau mereu așa  ca un duel în cuvinte, ne plăcea să vedem care poate să lovească mai categoric și mai neașteptat  care putea să-l pună pe celălalt la zid și să-l lase mut, fără replică. Știam că are dreptate, dar am continuat, cu un ton prea puțin afectat de ceea ce auzisem:

         - Carevasăzică fericirea nu e pentru mine, i-am spus chicotind. Dragul meu, știm amândoi prea bine că fericirea despre care vorbești tu e pentru oameni limitați  pentru cei care se mulțumesc cu puținul care le e dat și nici măcar nu îndrăznesc să aspire la mai mult, e pentru cei cărora le este de ajuns un răsărit de soare, o floare, un zâmbet, chiar și un compliment fie el cât de neînsemnat. Nu mă înțelege greșit, știi că și mie-mi plac prostiile astea siropoase, numai că nu mă fac fericită, pentru mine sunt niște simple bucurii. Poți să înțelegi  n-am ajuns niciodată la fericire, m-am împotmolit întotdeauna în bucurii. Dar refuz să cred că nu se poate mai mult de atât și de asta încă mai caut, sunt convinsă că într-o zi cu soare o să fiu și eu fericită, numai că fericirea despre care îmi vorbești tu este una comună, accesibilă oricui. Adică poți să o iei s-o ambalezi frumos cu funda și legat la ochi să o faci cadou oricărui individ de pe stradă; o să îți mulțumească și îi va fi de ajuns, pentru că oamenii în general se mulțumesc cu aceleași lucruri, majoritatea sunt la fel, oricât de diferiți s-ar crede ei. Asta e ceea ce nu înțelegi tu, că eu nu sunt la fel ca restul. De fapt înțelegi  tocmai de asta încă mai stai lângă mine, numai că ești bărbat și ți-e greu să accepți că mie nu îmi ești de ajuns numai tu, nu îmi e de ajuns fericirea comună, pe mine nu mă mulțumește puținul vostru…

         Parcă vedeam cum cuvintele mele tăiau în el ca un cuțit în carne vie și deja mă simțeam în avantaj prin simplul fapt că reușisem să îi ating coarda sensibilă, știam că de acum lupta e ca și câștigată. Îi spusesem unui bărbat că nu îi este de ajuns femeii iubite, cum aş fi putut să-l lovesc mai rău de atât?

         - Asta e problema, că ție niciodată nu îți e de ajuns, mi-a spus, citindu-i în glas un amalgam de amărăciune și satisfacție că ajunsesem în sfârșit la un consens: vina era a mea, recunoscusem că mie nu îmi era de ajuns. Dacă ai mult, a continuat el, vrei și mai mult, dacă ești aici, vrei să fii dincolo, dacă e iarnă, vrei să fie vară, dacă e azi, tu vrei să fie mâine, pe tine nimic nu te mulțumește  Tu tânjești mereu după alte locuri, după alte povești  după alți oameni, nu ești nici aici, nici acolo, dar ești peste tot, mereu pe fugă ca un turist vii și pleci din viața mea… Știi ce e tragic? Că te simt a mea numai când nu ești aici, tu mă iubești numai când nu sunt lângă tine, dar când te întorci parcă nu mă suporți în preajma ta, te văd că vrei să pleci, că nu ai stare. Oare tu nu știi că mă doare să nu îți fiu suficient, că mă roade să văd cum îmi este peste puteri să te țin pe loc? Normal că știi  ai știut tot timpul, dar nu îți pasă, iubirea mea nu se împacă cu libertatea ta, nu dai doi bani pe durerea mea, iar fericirea te sperie pentru că te-ar ține în loc… Mă uit cu admirație și groază la tine cum îți place să fii frântă în bucăți doar pentru că ai o satisfacție bolnavă în a te reconstrui la loc parte cu parte, cu entuziasm, ca să-ți îndeplinești curiozitatea de a vedea ce iese… și niciodată nu iese la fel, de fiecare dată când te întorci la mine ești alta… în definitiv, fericirea nu te-ar putea mulțumi vreodată, e prea comună pentru tine.

       - Dragul meu, dă-ți seama că ești și tu ca mine, îți place să suferi, ești mutilat emoțional  de aia te-am și ales… Şi nici n-ai putea fi altfel, de mă aștepți de fiecare dată să vin știind că după câteva clipe de fericire o să te las în urmă cu infinit mai multă durere. Îți place și ție să plec și să iau cu mine bucăți din tine. Altul în locul tău ar fugi văzând tu ochii, în timp ce tu rămâi aici fără ca măcar să te clintești din loc. Da, fericirea m-ar face nefericită, dar și tu ești la fel de absurd ca mine… înțelegi acum? "

(Articol preluat de pe http://journalulevei.wordpress.com )

1901 NH

 “Nimeni nu-mi cunoaște adâncul. 

Dar eu oare am fost până la marginile lui?”

(Victor Hugo)

 Cumva, azi vremea de afara s-a instalat în mine, în sufletul meu, cuprinzându-ma pe de-a întregul. 

E ud, e frig și e înnourat. Ma uitam pe geamul taxiului la oamenii de pe strada, toți mohorâți, închirciți de frig și grăbiți.. Mi s-a făcut brusc frig și m-a cuprins o melancolie sumbra. 

 Am părăsit vechea mea locuință și mi-am adus în alta casa bagajul cu speranțe și dorințe, regrete și neîmpliniri.

 Am vrut sa las în urma toate amintirile ce s-au nascut acolo, am vrut sa le las în urma, impregnate în pereții acelei camere ce mi-a fost "acasă" timp de 15 luni. N-am reușit. S-au strecurat la mine în bagaj și n-am știut ca le car după mine pretutindeni.

Am lăsat cheile pe masa și am spus "Adio" la fericirea și tristețea ce reverbera în acea camera. Am pășit pragul casei fără sa mai privesc înapoi.

Noua mea locuință ma face sa ma simt bine, aici amintirile sunt mai putin dureroase, ma face sa ma simt în siguranță, ma face sa ma simt "acasă". 

Astăzi însă vremea de afara a pus stăpânire pe mine și  m-a ținut captiva într-o stare de melancolie profunda. Pisica își toarce liniștită visele în poala mea în timp ce eu contemplu singurătatea străzilor ce mi se întrezăresc de la fereastra.  

Astăzi ți-am simțit lipsa mai mult ca oricând... 

Călătoare.

N-am mai postat de mult mult mult timp. Rușine mie. Rușine mie ca niciodată nu reușesc sa duc ceva la capăt. Dar trăiesc cu speranța ca toate astea o sa se schimbe. Dacă nu azi, poate mâine. 

Mă gândeam ieri seară, în timp ce aşteptam să se coacă plăcinta din cuptor, că dacă aș avea ocazia aș pleca. Nu știu unde. Undeva departe dar nu neapărat pentru un nou început ci mai mult de dragul călătoriei. De dor de ducă. Călătorului îi stă bine cu drumul. Cel puțin așa se spune. Şi, gândind aşa, am realizat că dacă ar fi să plec nu ar fi nimic care să mă împiedice, nu ar fi nimic care să mă reţină aici. Ceea ce pe cât de adevărat e, pe atât de trist. 

Cei câţiva oameni la care ţin cu adevărat şi poate pentru care m-aş gândi, să rămân, sunt cei care m-ar sfătui  cel mai abitir să plec.. Deci nu mă împiedică aparent nimic. Poate doar lipsa de voinţă de care am suferit aparent întotdeauna. Nu mă leagă nimic de oraşul ăsta care mi-a adus numai dezamăgiri. Nu mai am pe nimeni drag aici pentru care să rămân. Dacă s-ar ivi ocazia, deşi aş putea şi eu să o caut dar nu vreau încă, aş pleca chiar de mâine. Mi-aş strânge lucrurile toate într-un geamantan şi nu m-aş mai uita înapoi. Iubesc călătoriile, drumul, oamenii noi pe care-i întâlneşti, locurile noi. 

Şi iubesc schimbările. Şi paradoxal, pe cât de mult le iubesc pe atât de mult le urăsc. În ultima vreme, simt tot mai mult nevoia de a face schimbări. De mult timp voiam să mă tund, să aduc o schimbare părului meu şi aseară am făcut pasul. Nu e mare schimbarea...doar vreo 10 cm şi puţină filare. Dar e un pas. Pas mic. Mă bucur să realizez în final că schimbările majore fac mai mult rău decât bine. Schimbările, făcute cu paşi mici, sunt mai mult decât binevenite şi provoacă mai puţine daune. 

Uneori îmi vine să o iau la fugă.. de fapt nu doar uneori ci mai bine zis de fiecare dată când întâmpin greutăţi. Şi fug, fug, fug până mă lovesc brutal de ele şi nu mai am unde să fug căci sunt prinsă-n laţ şi trebuie să le înfrunt. Din cauza asta am ajuns mereu în situaţii dificile. Mai bine zis, m-am pus singura în situaţii dificile.. Dar e timpul să cresc mare şi să învăţ să le înfrunt de la început, cu paşi mici, înainte să mă înfrunte ele pe mine.

Aşa că astăzi e despre schimbări în paşi mici. Şi planuri..mărunte, că-s mai realizabile. 

Între timp, iau mâtzu în braţe, savurăm o cană mare de ceai şi aşteptăm zăpada, că aşa am auzit la meteo, că ar veni diseară. 

Mâine e o nouă zi... cu planuri, schimbări şi, sper eu, zăpada.

Salut!

N-am mai scris ca n-am avut chef si nu e ca si cand ati fi foarte multi cei care vizitati acest blog...dar totusi pentru cei carora le pasa...am o melodie care mie personal imi place mult si daca tot e cutiuta muzicala atunci asa sa fie..

Enjoy!

Schimbare

De ce schimbare?Si mai ales de ce acum?Cred ca nici eu nu stiu.Doar ca asa am simtit si in general ma cam ghidez dupa instinct.Unii ar putea spune ca e o greseala dar nu si pentru mine.De obicei da rezultate.Oamenii simt nevoia sa scrie,fie ca este vorba de cateva cuvinte,fie ca e vorba de carti interminabile care se ingramadesc in rafturi,apreciate sau nu.Oamenii simt nevoia sa exprime ceea ce simt, sa impartaseasca experientelelor cu cineva fie el cunoscut sau necunoscut,fie el chiar un caiet ponosit devenit jurnal intim.

Asa ca astazi am pus piciorul in prag si mi-am zis ca e timpul sa fac ceva nou sa incep ceva nou.Si uite-ma scriind aici desi poate n-o sa citeasca nimeni ;dar nu asta conteaza.

Asta cred ca s-a vrut a fi o postare de inceput de drum.Un fel de explicatie a ceea ce va urma.

Cred ca aici se incheie.

Nou

Incantata de cunostinta!