" - Tu nu știi să
fii fericită, îmi spunea mereu. Cu greu mă abțin să nu izbucnesc
într-un râs isteric numai când te aud că asta îți dorești
pentru că – ascultă aici la mine – tu n-o să fii fericită niciodată, fericirea
nu e pentru tine așa cum nici apa nu e pentru deșert că
dacă ar ploua într-o zi s-ar duce dracu’ toate uscăciunea aia care
îl definește atât de bine. De fapt, cred că asta ar fi cea mai mare
tragedie care ți s-ar putea întâmpla vreodată: să fii fericită, că
atunci ți s-ar anula întreaga ființă ți ai vedea
sfărâmate toate principiile și axiomele pe care ți-ai
clădit existența până acum, n-ai mai ști încotro s-o
apuci. Ție iți place freamătul, zbuciumul interior, nemulțumirea tristețea e
felul tău de a fi, asta te definește pe tine la fel cum
albul definește iarnă, așa cum atunci când vezi albastru
te gândești la mine. Crezi că ți-ar mai rămâne ceva dacă
fericirea ți-ar fura toate astea? Dacă Doamne ferește mi-a spus
râzând, te-ai trezi într-o zi și ai fi fericită, atunci n-ai mai fi
tu, ar muri o parte din tine, parcă te și văd plângând în genunchi ca
în fața unui mormânt pentru
că ești fericită și nu vrei să fii, pentru că
fericirea îți va fi ucis sufletul… Ah, ce comedie neagră mi-ar fi dat
să văd ochilor! Da, ar fi un blestem pentru tine
să întâlnești fericirea, că fără tristețe n-ai mai avea
despre ce scrie.
Se uita
atent la mine și mă uitam și eu la el cu ochi
mari, abținându mă să îi dau dreptate. Știam că are, mă
gândisem și eu la asta în repetate rânduri, dar conversațiile dintre
noi erau mereu așa ca un duel în cuvinte, ne plăcea să vedem care
poate să lovească mai categoric și mai neașteptat care
putea să-l pună pe celălalt la zid și să-l lase mut, fără replică. Știam că
are dreptate, dar am continuat, cu un ton prea puțin afectat de ceea
ce auzisem:
- Carevasăzică
fericirea nu e pentru mine, i-am spus chicotind. Dragul
meu, știm amândoi prea bine că fericirea despre
care vorbești tu e pentru oameni limitați pentru cei care
se mulțumesc cu puținul care le e dat și nici
măcar nu îndrăznesc să aspire la mai mult, e pentru cei cărora le este de ajuns
un răsărit de soare, o floare, un zâmbet, chiar și un compliment fie
el cât de neînsemnat. Nu mă înțelege greșit, știi că și mie-mi
plac prostiile astea siropoase, numai că nu mă fac fericită, pentru mine
sunt niște simple bucurii. Poți să înțelegi n-am
ajuns niciodată la fericire, m-am împotmolit întotdeauna în bucurii. Dar refuz
să cred că nu se poate mai mult de atât și de asta încă mai caut,
sunt convinsă că într-o zi cu soare o să fiu și eu fericită, numai că
fericirea despre care îmi vorbești tu este una comună, accesibilă
oricui. Adică poți să o iei s-o ambalezi frumos cu
funda și legat la ochi să o faci cadou oricărui individ de pe stradă;
o să îți mulțumească și îi va fi de ajuns, pentru că
oamenii în general se mulțumesc cu aceleași lucruri,
majoritatea sunt la fel, oricât de diferiți s-ar crede ei. Asta e
ceea ce nu înțelegi tu, că eu nu sunt la fel ca restul. De
fapt înțelegi tocmai de asta încă mai stai lângă mine, numai
că ești bărbat și ți-e greu să accepți că mie nu
îmi ești de ajuns numai tu, nu îmi e de ajuns fericirea comună, pe
mine nu mă mulțumește puținul vostru…
Parcă vedeam
cum cuvintele mele tăiau în el ca un cuțit în carne vie și deja
mă simțeam în avantaj prin simplul fapt că reușisem să îi
ating coarda sensibilă, știam că de acum lupta e
ca și câștigată. Îi spusesem unui bărbat că nu îi este de ajuns
femeii iubite, cum aş fi putut să-l lovesc mai rău de atât?
- Asta
e problema, că ție niciodată nu îți e de ajuns, mi-a
spus, citindu-i în glas un amalgam de
amărăciune și satisfacție că ajunsesem în sfârșit la
un consens: vina era a mea, recunoscusem că mie nu îmi era de ajuns. Dacă
ai mult, a continuat el, vrei și mai mult, dacă ești aici,
vrei să fii dincolo, dacă e iarnă, vrei să fie vară, dacă e azi, tu vrei să fie
mâine, pe tine nimic nu te mulțumește Tu tânjești mereu
după alte locuri, după alte povești după alți oameni,
nu ești nici aici, nici acolo, dar ești peste tot, mereu pe
fugă ca un turist vii și pleci
din viața mea… Știi ce e tragic? Că te simt a mea numai
când nu ești aici, tu mă iubești numai când nu sunt lângă
tine, dar când te întorci parcă nu mă suporți în preajma ta, te văd
că vrei să pleci, că nu ai stare. Oare tu nu știi că mă doare să
nu îți fiu suficient, că mă roade să văd cum îmi este peste puteri să
te țin pe loc? Normal că știi ai știut tot
timpul, dar nu îți pasă, iubirea mea nu se împacă cu libertatea ta,
nu dai doi bani pe durerea mea, iar fericirea te sperie pentru că
te-ar ține în loc… Mă uit cu admirație și groază la
tine cum îți place să fii frântă în bucăți doar
pentru că ai o satisfacție bolnavă în a te reconstrui la loc parte cu
parte, cu entuziasm, ca să-ți îndeplinești curiozitatea de a vedea ce
iese… și niciodată nu iese la fel, de fiecare dată când te întorci la
mine ești alta… în definitiv, fericirea nu te-ar
putea mulțumi vreodată, e prea comună pentru tine.
- Dragul meu,
dă-ți seama că ești și tu ca mine, îți place să
suferi, ești mutilat emoțional de aia
te-am și ales… Şi nici n-ai putea fi altfel, de
mă aștepți de fiecare dată să vin știind că după câteva
clipe de fericire o să te las în urmă cu infinit mai multă
durere. Îți place și ție să plec și să iau
cu mine bucăți din tine. Altul în locul tău ar fugi văzând tu ochii,
în timp ce tu rămâi aici fără ca măcar să te clintești din loc. Da,
fericirea m-ar face nefericită, dar și tu ești la fel de
absurd ca mine… înțelegi acum? "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu