Русские горы

"Azi am trecut prin faţa unui parc de distracţii. [...] M-am oprit mult timp în faţa montagne-russe-ului: am văzut că majoritatea persoanelor intrau acolo în căutarea senzaţiilor tari, dar cînd începea să funcţioneze, mureau de frică şi cereau oprirea cărucioarelor. Atunci ce vor?  Dacă aleg aventura, n-ar trebui să fie pregătite ca să meargă pînă la capăt? Sau cred c-ar fi mai inteligent să nu treacă prin atîtea urcuşuri şi coborîşuri şi să stea tot timpul într-un carusel, învîrtindu-se în acelaşi loc? [...] Montagne-russe-ul e viaţa mea, viaţa este un joc dur şi halucinant, viaţa înseamnă salturi cu paraşuta, înseamnă risc, înseamnă să cazi şi să te ridici, înseamnă alpinism, înseamnă voinţă de a ajunge în punctul tău cel mai înalt şi a te simţi nemulţumit şi neliniştit cînd nu reuşeşti să o faci. [...] Dacă aş fi adormit şi m-aş fi trezit brusc într-un montagne-russe, oare ce aş simţi? Bun, prima senzaţie ar fi că sînt  prizonieră, aş fi îngrozită de curbe, mi-ar veni să vomit şi să plec de-acolo. Dar dacă mă încredinţez că şinele sînt destinul meu, că Dumnezeu conduce mecanismul, coşmarul acesta s-ar transforma în stimulent. Nu este decît exact ceea ce este, un montagne-russe, o jucărie sigură şi confortabilă, care ajunge la terminus, dar din care, cît ţine călătoria, trebuie să privesc peisajul din jur, să ţip de emoţie."

Paulo Coelho - 11 minute

 

neRĂBDARE.

Ok. Pași mici am zis. Pași mici am făcut.. 
Întrebarea e, până când? Poți oare sa-ți trăiești viata făcând doar pași mici? Doar în pași mici... oare nu cumva la un moment dat trece viata pe lângă tine? Oare nu te trezești spectator la propriul film? Filmul vieții tale...Nu zic, pașii mici sunt buni.. dar uneori mai ai nevoie și de salturi..sa mărești ritmul, ca atunci când dansezi. Urmărești tempo-ul piesei și te lași condus. 
Si adevarat e ca și o casa se construiește treptat. Cărămidă cu cărămidă. Totuși odată ce ai început-o, odată ce ai fundația totul ar trebui sa devină mai ușor nu? Adică, da, te mai împotmolești pe la colțuri dar e normal.. nu? Totuși, mă întreb, când e bine renunți la pașii mici? Ne lăsăm conduși de dans sau ne stabilim noi ritmul? Pentru ca, vezi tu, uneori e nevoie sa iei decizii, trebuie sa iei decizii, ca te forțează împrejurările și nu mai poți amâna. Nu poți amâna la nesfârșit. Inevitabilul se va produce. Dar rămâne în puterea ta sa faci ca lucrurile sa îți fie favorabile în final. Din nefericire, atât pentru ceilalți dar mai ales pentru mine, nu am fost niciodată o fire răbdătoare. Si asta mi-a adus mai mult prejudiciu decât câștig. Dar nerăbdarea e firea mea de copil. Poate se va astâmpăra cu vârsta..
În final, se spune ca lucrurile bune li se întâmplă celor care așteaptă. Bine bine.. dar până când?

Aici e un scurt-metraj superb, care m-a emoționat..

Iar aici e piesa din video, superba și ea.

Călătoare.

N-am mai postat de mult mult mult timp. Rușine mie. Rușine mie ca niciodată nu reușesc sa duc ceva la capăt. Dar trăiesc cu speranța ca toate astea o sa se schimbe. Dacă nu azi, poate mâine. 

Mă gândeam ieri seară, în timp ce aşteptam să se coacă plăcinta din cuptor, că dacă aș avea ocazia aș pleca. Nu știu unde. Undeva departe dar nu neapărat pentru un nou început ci mai mult de dragul călătoriei. De dor de ducă. Călătorului îi stă bine cu drumul. Cel puțin așa se spune. Şi, gândind aşa, am realizat că dacă ar fi să plec nu ar fi nimic care să mă împiedice, nu ar fi nimic care să mă reţină aici. Ceea ce pe cât de adevărat e, pe atât de trist. 

Cei câţiva oameni la care ţin cu adevărat şi poate pentru care m-aş gândi, să rămân, sunt cei care m-ar sfătui  cel mai abitir să plec.. Deci nu mă împiedică aparent nimic. Poate doar lipsa de voinţă de care am suferit aparent întotdeauna. Nu mă leagă nimic de oraşul ăsta care mi-a adus numai dezamăgiri. Nu mai am pe nimeni drag aici pentru care să rămân. Dacă s-ar ivi ocazia, deşi aş putea şi eu să o caut dar nu vreau încă, aş pleca chiar de mâine. Mi-aş strânge lucrurile toate într-un geamantan şi nu m-aş mai uita înapoi. Iubesc călătoriile, drumul, oamenii noi pe care-i întâlneşti, locurile noi. 

Şi iubesc schimbările. Şi paradoxal, pe cât de mult le iubesc pe atât de mult le urăsc. În ultima vreme, simt tot mai mult nevoia de a face schimbări. De mult timp voiam să mă tund, să aduc o schimbare părului meu şi aseară am făcut pasul. Nu e mare schimbarea...doar vreo 10 cm şi puţină filare. Dar e un pas. Pas mic. Mă bucur să realizez în final că schimbările majore fac mai mult rău decât bine. Schimbările, făcute cu paşi mici, sunt mai mult decât binevenite şi provoacă mai puţine daune. 

Uneori îmi vine să o iau la fugă.. de fapt nu doar uneori ci mai bine zis de fiecare dată când întâmpin greutăţi. Şi fug, fug, fug până mă lovesc brutal de ele şi nu mai am unde să fug căci sunt prinsă-n laţ şi trebuie să le înfrunt. Din cauza asta am ajuns mereu în situaţii dificile. Mai bine zis, m-am pus singura în situaţii dificile.. Dar e timpul să cresc mare şi să învăţ să le înfrunt de la început, cu paşi mici, înainte să mă înfrunte ele pe mine.

Aşa că astăzi e despre schimbări în paşi mici. Şi planuri..mărunte, că-s mai realizabile. 

Între timp, iau mâtzu în braţe, savurăm o cană mare de ceai şi aşteptăm zăpada, că aşa am auzit la meteo, că ar veni diseară. 

Mâine e o nouă zi... cu planuri, schimbări şi, sper eu, zăpada.