“Nimeni nu-mi cunoaște adâncul.
Dar eu oare am fost până la marginile lui?”
Cumva, azi vremea de afara s-a instalat în mine, în sufletul meu, cuprinzându-ma pe de-a întregul.
E ud, e frig și e înnourat. Ma uitam pe geamul taxiului la oamenii de pe strada, toți mohorâți, închirciți de frig și grăbiți.. Mi s-a făcut brusc frig și m-a cuprins o melancolie sumbra.
Am părăsit vechea mea locuință și mi-am adus în alta casa bagajul cu speranțe și dorințe, regrete și neîmpliniri.
Am vrut sa las în urma toate amintirile ce s-au nascut acolo, am vrut sa le las în urma, impregnate în pereții acelei camere ce mi-a fost "acasă" timp de 15 luni. N-am reușit. S-au strecurat la mine în bagaj și n-am știut ca le car după mine pretutindeni.
Am lăsat cheile pe masa și am spus "Adio" la fericirea și tristețea ce reverbera în acea camera. Am pășit pragul casei fără sa mai privesc înapoi.
Noua mea locuință ma face sa ma simt bine, aici amintirile sunt mai putin dureroase, ma face sa ma simt în siguranță, ma face sa ma simt "acasă".
Astăzi însă vremea de afara a pus stăpânire pe mine și m-a ținut captiva într-o stare de melancolie profunda. Pisica își toarce liniștită visele în poala mea în timp ce eu contemplu singurătatea străzilor ce mi se întrezăresc de la fereastra.
Astăzi ți-am simțit lipsa mai mult ca oricând...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu