neRĂBDARE.

Ok. Pași mici am zis. Pași mici am făcut.. 
Întrebarea e, până când? Poți oare sa-ți trăiești viata făcând doar pași mici? Doar în pași mici... oare nu cumva la un moment dat trece viata pe lângă tine? Oare nu te trezești spectator la propriul film? Filmul vieții tale...Nu zic, pașii mici sunt buni.. dar uneori mai ai nevoie și de salturi..sa mărești ritmul, ca atunci când dansezi. Urmărești tempo-ul piesei și te lași condus. 
Si adevarat e ca și o casa se construiește treptat. Cărămidă cu cărămidă. Totuși odată ce ai început-o, odată ce ai fundația totul ar trebui sa devină mai ușor nu? Adică, da, te mai împotmolești pe la colțuri dar e normal.. nu? Totuși, mă întreb, când e bine renunți la pașii mici? Ne lăsăm conduși de dans sau ne stabilim noi ritmul? Pentru ca, vezi tu, uneori e nevoie sa iei decizii, trebuie sa iei decizii, ca te forțează împrejurările și nu mai poți amâna. Nu poți amâna la nesfârșit. Inevitabilul se va produce. Dar rămâne în puterea ta sa faci ca lucrurile sa îți fie favorabile în final. Din nefericire, atât pentru ceilalți dar mai ales pentru mine, nu am fost niciodată o fire răbdătoare. Si asta mi-a adus mai mult prejudiciu decât câștig. Dar nerăbdarea e firea mea de copil. Poate se va astâmpăra cu vârsta..
În final, se spune ca lucrurile bune li se întâmplă celor care așteaptă. Bine bine.. dar până când?

Aici e un scurt-metraj superb, care m-a emoționat..

Iar aici e piesa din video, superba și ea.